http://confluente.ro/Gheorghe_andrei_neagu_de_la_s_al_florin_tene_1384286883.html"> GHEORGHE ANDREI NEAGU, DE LA STÂNGA LA DREAPTA- EXISTENŢĂ ŞI SEMNIFICAŢIE, CRONICĂ DE CĂTĂLIN MOCANU Autor: Al Florin Ţene Publicat în: Ediţia nr. 1047 din 12 noiembrie 2013 Toate Articolele Autorului Cronică de Cătălin Mocanu GHEORGHE ANDREI NEAGU, De la stânga la dreapta – Existenţă şi semnificaţie Prozator consacrat, Gheorghe Andrei Neagu este astăzi un reper sigur şi durabil al literaturii române contemporane, nu doar prin creaţia literară de mari dimensiuni, cât şi prin eforturile, uneori disperate, de susţinere a culturii vrâncene şi naţionale. Revista „Oglinda literară“, condusă de Gh. A. Neagu, este mărturia palpabilă că slujirea unei cauze nobile înfrânge cele mai grele obstacole – indiferenţa şi prejudecăţile. De curând, Editura „Tipo Moldova“ din Iaşi, în colecţia „Opera Omnia“, a realizat o excelentă antologie de proză scurtă din creaţia lui Gh. A. Neagu, intitulată De la stânga la dreapta, care ne pune, din nou, în faţa unui prozator deplin conturat, dispunând de o bogată paletă a mijloacelor de expresie şi cu o operă care poate rezista oricărui exerciţiu critic. Ab initio, titlul antologiei ar putea contraria prin impresia de banal, dar simbolistica celor două direcţii este una demnă de a fi luată în seamă. Cele două laturi formează un sistem dual, în care, adesea, dreapta este considerată pozitivă. Linia dreaptă simbolizează drumul parcurs de la cauză la efect, de la increat la creat, mai curând ca acţiune şi trecere de influxuri de la unul la celălalt, decât ca structură a lumii. În al său Tratat de istorie a religiilor, M. Eliade arată că, în unele comentarii rabinice, primul om, Adam, era nu numai androgin, ci bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe cea stângă. Dumnezeu l-a despicat în două atunci când a creat bărbatul şi femeia. La Judecata de Apoi (Ziua Domnului), cei buni stau în dreapta şi merg în Paradis, iar cei răi stau în stânga şi merg în Infern. Christos cel înviat stă „la dreapta Tatălui“. În aceeaşi ordine de idei, în tradiţia Kabbalei, dualitatea mâinilor Domnului, care în acest caz nu are nicio conotaţie negativă, este exprimată prin faptul că dreapta sa (mâna cu care binecuvântează) simbolizează milostenia, iar stânga („mâna regelui“) simbolizează dreptatea. În cazul maestrului Neagu, „de la stânga la dreapta“ nu reprezintă o pendulare, ci un drum ireversibil de la întuneric la lumină, de la ne-cunoaştere la revelaţie. Cele 36 de proze ale antologiei sunt ancorate într-un „realism“ existenţial, în care conştiinţa şi sensibilitatea autorului transcend realitatea uneori adsurdă, alteori monstruoasă în care gravitează eroii prozelor lui Gh. A. Neagu. Temele schiţelor şi nuvelelor din volum privesc problematici diverse, precum absurdul, suferinţa, viaţa cotidiană în regimul comunist şi în anii ̓90, inadaptarea, fantasticul ş. a. În cazul prozelor lui Gh. A. Neagu se poate vorbi despre o autentică tematologie. Temele şi motivele au o influenţă decisivă asupra reţelei de relaţii textuale interne. Ele coordonează şi integrează câmpul textual. La o atentă lectură a celor 36 de proze antologate se observă că existenţa umană este expusă în esenţiale coordonate ale sale. Fără îndoială că, nu întâmplător, sunt adunate 36 de proze, întrucât, în numerologie, 36 este „numărul solidarităţii cosmice“, al întâlnirii elementelor şi „evoluţiilor ciclice“. 36 este numărul Cerului, iar derivatele sale ocultează relaţiile triadei Cer-Pământ-Om: 72, dublul său, este numărul Pământului, iar triplul, 108, numărul Omului. Câteva reflecţii asupra prozei lui Gh. A. Neagu se impun. Spre deosebire de exprimarea lirică, asumată direct de ego-ul care se autoprezintă în însuşi procesul autoscopic, în proză se identifică un tip de discurs a cărui trăsătură esenţială este absenţa aproape totală a oricărei referiri la autor. Ştergerea sau estomparea referinţelor la instanţa enunţării conferă prozelor din volum o tranzitivitate aproape absolută. Aceste observaţii se referă la relatarea strict narativă. Naraţiunea, în cazul prozelor noastre, constituie o modalitate „originară“ de autoreflectare a ego-ului creator pe parcursul reprezentării evenimentelor , cu ajutorul limbajului. Este o modalitate formal-obiectivă de comunicare, pentru că ego-ul se retrage în spatele evenimentelor, relatându-le ca şi cum le-ar privi de la distanţă. De fapt, el se autoreflectă, indirect, prin aceste evenimente (ca suite de întâmplări şi personaje). Evenimentele în care sunt implicate personajele prozelor lui Gh. A. Neagu sunt tot atâtea „ecrane“ prin care se proiectează ego-ul prozatorului, ca parte identică, în substanţa sa, cu subiectivităţile personajelor, ca ipostaze epic modelate. Prin urmare, în esenţa sa ultimă, textualizarea narativă implică, incontestabil, atitudinea subiectivă, ca, de altfel, întreaga literatură. Tema primei proze a volumului, Jurnalul unui pui de găină, este fantasticul simbolic, în fapt, o alegorie a înstrăinării fiinţei într-o lume ostilă, incomprehensibilă, neasumată lăuntric. Imaginea este împinsă spre o funcţionare simbolică, puiul este aici simbolul existenţei pure care este aruncată în contingenţă. Valoarea literară a prozei constă în inovaţie, în posibilitatea textului de a evita clişeul. Muntele este simbolul larg răspândit al apropierii de Divinitate, exprimând conceptele de stabilitate, imuabilitate şi puritate. Tema nuvelei Spinarea de piatră a Făgăraşului o reprezintă sacrificiul neasumat, involuntar, dar pe deplin justificat de încercarea omului de cucerire a muntelui – simbolul trancendenţei. Într-un plan limitat, asistăm la experienţa muncii brutale a unor militari în termen pe şantierul militar al Transfăgărăşanului, nuvela putând fi, tale quale, încadrabilă într-un proletcultism târziu. Dar, într-un plan superior, nuvela se „citeşte“ prin intermediul bogatului simbolism al muntelui, care ţine de ideile de înălţime şi de Axis Mundi. Ca centru al hierofaniilor atmosferice şi al unor teofanii, muntele se înscrie în simbolismul manifestării Increatului prin creaţii. Muntele este punctul de întâlnire al cerului cu pământul, sălaş al zeilor şi capăt al ascensiunii omului. Militarii în termen reprezintă tocmai fermentul dizolvant care periclitează Kosmos-ul arhetipal. Prin această ultimă calitate, jertfa celor care schimbă ordinea apare ca firească. În prozele Decoraţia şi Pricopsiţii decoraţiei, autorul îşi exersează umorul fin şi sarcasmul, pornind de la întâmplări aparent banale. Arta prozatorică a lui Gh. A. Neagu constă tocmai în precizia cu care bazaltul personajelor sale este prelucrat. Cele două proze sunt episoade desprinse din realitatea socială anterioară şi imediat după evenimentele din 1989. Eroului îi este hărăzit să trăiască, kafkian, într-un univers fără sens. Păpuşa şi Pepita sunt două proze care atestă sensibilitatea prozatorului şi care îl smulg pe cititor din cotidianul naraţiunilor lui Gh. A. Neagu. O calitate de mare prozator a autorului este predilecţia pentru scoaterea din anonimat a întâmplărilor obişnuite. Autorul observă, consemnează, dar îi lasă cititorului totala libertate de a simţi, fără a-i influenţa şi conduce emoţia. În Moartea şobolanului se suprapun două planuri care ţin de aceeaşi problematică a destrucţiei universurilor complementare. Ulcerul şi şobolanul sunt cele două elemente care periclitează orizonturile interior şi exterior. Uciderea şobolanului prilejuieşte manifestarea violentă a ulcerului de care suferă eroul schiţei, dar şi un transfer de acţiune, semnificând posibila vindecare: „Şobolanul din mine murise. Şobolanul murise... Şobolanul murise...“. Autorul recurge la trei motive care au făcut carieră în literatura contemporană: şobolanul ca agent al ciumei camusiene, greaţa lui Sartre şi foamea lui Knut Hamsun. Simbol chtonian, şobolanul este un animal încărcat de simboluri preponderent negative. În studiul Omul cu şobolani (1909), S. Freud arată că acest animal care scormoneşte capătă o semnificaţie falică şi anală, legându-l de noţiunea de bani: „Şobolanii capătă semnificaţia «bani», raport care se manifesta prin asociaţia «rate» - «şobolani» (Rate – Ratten). În delirul său obsesional, pacientul îşi construise un veritabil etalon monetar constituit din şobolani (Rattenwährung); de exemplu, la începutul tratamentului, când i-am comunicat la cât se ridică onorariul pentru o şedinţă, el a răspuns într-un mod pe care nu l-am înţeles decât şase luni mai târziu: «Câţi guldeni, atâţia şobolani!» («Soviel Gulden, soviel Ratten!»)“. În analiza freudiană, graţie fecundităţii şobolanilor, ei devin întruchipări ale copiilor: şi unii, şi ceilalţi sunt semne de prosperitate. Purtătorul de cruce, amintind prin titlu de jertfa christică, este o proză care necesită mai multă atenţie datorită celor două simboluri, nebunul şi crucea. Personajul naraţiunii, Andrei, poartă cu tenacitate o cruce în care s-au adunat păcatele comunităţii, dar contextul epic în care gravitează aminteşte mai curând de Diogenes din Sinope sau de nebunul din Stiinţa voioasă a lui Nietzsche. Toţi trei au în comun căutarea: Diogenes căuta omul autentic, nebunul lui Nietzsche – Dumnezeul metafizicii occidentale, Andrei caută lumea. Un bogat simbolism prezintă nebunul. Acesta este „lama 0“ a Arkanului Major din jocul de Tarot. Nebunul se află în afara raţiunii şi a normelor societăţii. În Evanghelie, înţelepciunea umană este nebunie în ochii lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu nebunie în ochii oamenilor. Dintre toate imaginile Tarotului, Nebunul este cea mai misterioasă, mai fascinantă şi mai neliniştitoare. Nebunul nu este încadrat între cele 21 de Arkane Majore numerotate de la 1 (Magicianul) la 21 (Lumea), deci nu are număr. Aşadar, este în afara jocului, în afara Cetăţii, extra muros. Alţi autori numerotează această lamă a Tarotului cu 22. 21 formând un ciclu complet, 22 înseamnă, de fapt, întoarcerea la 0. 0 sau 22, potrivit simbolisticii numerelor, înseamnă limita cuvântului, acel dincolo de sumă. Dar Nebunul nu este neantul, ci vacuitatea, fana-ul sufiţilor, când conştiinţa fiinţei devine cea a lumii, a totalităţii umane şi materiale de care s-a desprins pentru a merge mai departe. Evident, lectura prozei lui Gh. A. Neagu ne oferă farmecul descoperirii şi a altor simboluri. În registru ontic, omul este, în terminologie „existenţialistă“ vorbind, un „aruncat-în lume“. Interesant este, în ultimă instanţă, că omul însuşi este perceput şi se percepe pe sine ca pe un simbol, un model în miniatură al Universului. Cătălin MOCANU