ADRIAN BOTEZ, La prohodul bradului – re-găsirea autenticității ego-ului prin extincția lumii

                                 Cătălin MOCANU

          Mereu inovator prin mijloacele de expresie și forța de sugestie, poetul ADRIAN BOTEZ surprinde cu un nou volum de versuri, intitulat La prohodul bradului, Editura RAFET, Râmnicu-Sărat, 2013. Critica literară va fi, fără îndoială, contrariată atât de noutatea și, uneori, duritatea imaginilor poetice, cât, mai ales, de tema TANATICĂ a volumului, îndeobște cunoscându-se că Adrian Botez este un poet solar, vitalist, punând credința la baza raporturilor sale cu Dumnezeu și cu Neamul.

          Cel mai recent volum de poezii este, așa cum am precizat, străbătut de ideea morții și inaugurează o „estetică a urâtului“ în creația poetică a lui Adrian Botez. Nu este vorba despre o „moarte particulară“, ci despre extincția acestei lumi imperfecte pe care poetul o percepe ca insuportabilă și o respinge. Poet oximoronic, Adrian Botez anunță încă din titlul volumului gravitatea temei abordate: prohodul bradului înseamnă dispariția unei lumi care, prin esența ei, nu poate dispărea, cea mai bună dintre lumile posibile, dar care, în timp, s-a alterat. Bradul slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluției cosmice – moarte și regenerare –,  înlesnind comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafața pământului, prin trunchi și crengile de la bază; înaltul, prin ramurile dinspre vârf:

          „vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce/n-avem urmași împătimiți de jaruri:/cu noi – sub glie-un ev întreg se duce...“ (Bradul).

          Poemele acestui volum aduc, neîndoielnic, o schimbare de accent, dacă nu de stil. Deși nu se poate vorbi de o manieră propriu-zis expresionistă, se poate, în schimb, adeveri o atitudine expresionistă față de lume și viață, prin hipertrofierea eului, re-crearea lumii prin cuvânt, aspirația spre Absolut, angoasa existențială:

          „între întunericul dimineții de iarnă - și/tot mai grăbit – întunericul serii de iarnă – se întinde/somnul meu – căruia numai năucii/nebunii de frunte i-ar putea zice/viață“ (Ființă de muzeu al viitorului).

           Toate trăirile culminează în sfera spirituală. Această forma mentis ține, la nivel ontic, de un temperament, de o structură, de un anumit mod de a simți, de a înțelege și de a reacționa, constituindu-se, în cele din urmă, într-un anume comportament, tot atât de valabil pe plan metafizic, cât și pe planul imediatului cotidian.

          Mai mult decât în cazul celorlalte volume, poeziile din volumul de față se disting printr-o serie de proprietăți  specifice centrate pe limbaj. Discursul poetic atrage atenția asupra lui însuși, se autovizează, dar nu ca fapt în sine, ci pentru a potența substanța poetică și mesajul. El se impune ca evidență textuală ce iradiază un murmur de sensuri, imposibil de „tradus“, adică de transpus în expresii echivalente semantic. Trecerea lui într-o altă expresie devine iremediabil altceva, artisticitatea i s-ar pulveriza, pentru că literaritatea sa se realizează la nivelul expresiei lingvistice unice:

          „ninge funingini voința – chircesc/zei sub pernă – să nu mi-i afle spre-osândă/Starețul Nopții: odios/Miezul de Noapăte – căscând guri de/balauri căzuți din banal – plictisiți de/sângele care apă se face: e tot noapte – noapte – mereu/numai/noapte – totuși înafara tuturor socotelilor de diavoli: mă pitesc adânc îmblănit – în/lătratul cel ritmic – precum motoarele duduind ale/morții: vesel – sardonic – huhuie toată șleahta-mbuibată/de-anunțuri/funebre – a câinilor cerberi“ (Noapte înafară).

          Caracteristica esențială a dicțiunii în acest volum este asumarea ei integrală de către un ego care se autoexprimă, se confesează direct, prin enunțuri-„înștiințări“ cu o abundență de verbe la persoana întâi: „privesc“, „am iubit“, „sunt“, „am trăit“ ș.a.m.d. Verbele „înștiințează“ că ego-ul, autorul explicit al enunțurilor, se află într-o situație existențială unică („situație-limită“, cum ar spune K. Jaspers), situație procesuală în care se contemplă, activ, în însuși procesul autoexprimării. Autoscopia și autoexprimarea sunt nuanțe ale unui proces unic ce se manifestă simultan și se întregesc reciproc. Pe măsură ce autoexprimarea progresează, autocontemplarea se nuanțează, iar aceasta, la rândul ei, stimulează productivitatea textuală. Subiectul și obiectul contemplării, paradoxal, coincid. Ego-ul îsi contemplă propriul ego, sinele încearcă să se clarifice pe sine. Ego-ul încearcă să-și vadă dimensiunile invizibile ale Ființei, elementele sale de profunzime, cu rădăcinile lor arhetipale, pe care doar le „simte“.

          Relaționarea celor două planuri primordiale ale poemelor volumului – viața care repugnă și moartea implacabilă, dar salvatoare – este impulsul unui întreg sistem de corespondențe și opoziții, susținute, la nivelul formativității, de sistemul de imagini, simboluri și motive. Motivul morții implacabile este elementul structurant al volumului, ceea ce cu ușurință iese în evidență și din faptul că, la nivelul discursului poetic (cel al tehnicii comunicării) motivul apare ca laitmotiv:

          „aprinde o lumânare pentru mine/omule: sunt un suflet pierdut - și/la lumina ei voi ajunge acolo unde/nu știu“ (Aprinde o lumânare pentru mine);

          „trece-o barză printre trunchiuri retezate/abia-și mișcă betegitele-i picioare:/frigul morții a-nghițit copacii/frigul morții o curtează s-o doboare...//i-este frică berzei – astăzi - și să zboare/până și văzduhu-i sufocat gunoaie/întunericul ne șterge orice zare/din apocalipsă – nici măcar o ploaie!//ne-am umflat de-otrăvuri preparate/curge fierul până peste buze:/nu mai vreau nici berze degerate//nici strigoaice sângerând lehuze.../obosirăm – Doamne – de atâta viață/focul cadă peste planetara piață!“ (Barza și apocalipsa).

          Asemenea reflecții privind  semnificația metafizică a poeziilor provoacă însă reverberații speculative, care învăluie și problematizează condiția ontologică a cititorului însuși. Acesta se vede, deodată, pus în situația de a-și defini propria atitudine față de viață, moarte, misiune.

          Revenind la „estetica urâtului“... Poetul recurge la ea pentru a conferi greutate sentimentelor pe care le comunică și pentru a amplifica grotescul lumii:

          „distinși mârlani și sfinte curve/voi funcționați ca vomitiv:/umplând cu balegi bleaga urbe/treziți în mine-un primitiv//smerind blenoragia voastră/cu snob potop de avuții/cu sifilis – lepra cea castă:/sunteți model de măreții!“ (Început de discurs);

          „...canalii cu vaste-ntinsori de ucigașă/ indiferență – ipocriți cu slinul atârnând – precum/țurțurii și mălura și ostroavele de muci – pe limbă pe ochi pe urechi pe/cerdac și pe creier...“ (Dumnezeu de peste gard).

          Poemul care încheie volumul,  Nou legământ necesar, poate constitui un crez poetic, dar și o justificare a condiției umane însetate de Absolut și tragică prin conștiința propriei finitudini:

          „năvălesc florile în cântecul meu/ năvălesc florile – prin ferestre și pori/dezinvolt – flori de măr cu coroane de nori/a fi alb povestesc cât fi-va de greu//oricât de mult m-au plecat înspre luturi/necazuri și lepre – revolte și spini/nu pot a uitare de viermii din fluturi/nu pot a zăcère – când seceră vini//Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii/nu pot să trădez lucrarea de îngeri/nu vreau a Te face din nou ca să sângeri//în inimă-mpiedic prigoana-amintirii/...seninul din ceruri îl chem pe pământ: cu toate voi face un nou legământ“.