ANGOASĂ ȘI MESIANISM CULTURAL

 ÎN RUSIA VEACULUI AL XIX-LEA

            RUSIA: un imens spațiu etno-lingvistic întins pe două continente și limitat de Cercul Polar de Nord, paralela de 50º, Mările Behring, Ohotsk și a Japoniei și meridianul de 30º; RUȘII: urmașii vechilor slavi care, dacă este să-l credem pe un filosof bizantin al veacului al VI-lea, Pseudo-Caesarios din Nazianz, „se strigau între ei urlând ca lupii“ și care, din veacul al IX-lea, sunt convertiți la creștinism. „Prin originile sale spirituale, poporul rus este un popor oriental. Rusia înseamnă Orientul creștin, un Orient care a fost supus timp de două secole unei puternice influențe a Occidentului, ale cărui idei au fost asimilate de către clasele cultivate, dar numai de către acestea. Destinul istoric al Rusiei este unul nefericit, cunoscând odată cu trecerea veacurilor o dezvoltare într-un soi de ritm catastrofic, dar și o succesiune de tipuri de civilizație dintre cele mai disparate. În ciuda convingerilor slavofililor, orice urmă de unitate organică este cu desăvârșire absentă din această istorie.“[1]

            Imensele teritorii stăpânite de ruși au fost mereu amenințate: fie dinspre Răsărit, de către năvălirile mongole, în fața cărora Rusia a reprezentat cel mai sigur scut al Apusului, fie dinspre și de către Occidentul însuși. De-a lungul veacurilor, s-au putut observa succedându-se cel puțin cinci Rusii diferite ca structură culturală: Rusia kieveană, Rusia perioadei mongole, Rusia moscovită, Rusia imperială a țarului Petru cel Mare și Rusia sovietică. În prezent, vedem proiectându-se configurația spirituală a Rusiei postcomuniste, având un destin căruia, deocamdată, nu i se poate preconiza sensul.

            N. Berdiaev era de părere că nu se poate vorbi despre „cultură tânără“ într-o țară străveche, ori să încerci a pretinde că aceasta a rămas pe jumătate barbară până nu demult: „Într-un anumit înțeles al cuvântului, Rusia este țara unei civilizații străvechi. Capitală de principat, Kievul cunoscuse o cultură mult mai avansată decât cea a Occidentului din aceeași perioadă; încă din veacul al XIV-lea adăpostea o școală clasică de picturi de icoane și se putea mândri cu o arhitectură remarcabilă. În domeniul artelor plastice, Rusia moscovită a continuat această tradiție, ajungând la perfecțiune în privința stilului, dar și la un mare rafinament în execuție. Influențele orientale erau vădite, fiind vorba de arta unui regat tătar creștinat. Civilizația moscovită se va elabora extrem de lent, luând naștere din rezistența tradițiilor autohtone împotriva occidentului latin. Nu existau gânditori de seamă, vremurile fiind vitrege pentru viața intelectuală, dar aceasta va ști să se exprime într-un stil plastic pe care nu-l va putea regăsi mai târziu nici măcar Rusia lui Petru, acea nouă Rusie, dezmeticindu-se în sfârșit întru verb și gândire; se va naște o mare literatură, vestitoare a adevărului social, dar care va fi lipsită cu desăvârșire de unitate, ca și de acel stil pe care îl avusese cândva.“[2]

            Acestea sunt contrastele sufletului rusesc, care au determinat complexitatea destinului istoric al Rusiei, ca și lupta care s-a dat întotdeauna în civilizația rusă între elementele orientale – legitime, de altfel – ,  și cele occidentale – cu pretenții de legitimitate. Acest suflet, înțelegând o forma mentis, a fost creat de către Biserica Ortodoxă, purtându-i pecetea exclusiv religioasă care a subzistat atât la nihiliști, cât și la comuniști. Acestei înclinații religioase a oricărui rus i se va adăuga un element natural covârșitor, venind dinspre imensitatea pământurilor rusești, dinspre nesfârșitul stepei: „Simțul naturii, ca și cel al unor curente obscure a fost dintotdeauna mult mai dezvoltat la ruși decât la apuseni și mai ales decât la cei de origine latină, ajungându-se într-astfel – pe de o parte – la un păgânism natural și dionisiac, iar pe de alta – la un ascetism ortodox de sorginte bizantină, la nostalgia lumii de dincolo de moarte. Se pare că numai un rus e în stare să împace înlăuntrul său aceste două elemente“[3] – spune Berdiaev.

            Felul în care s-a format poporul rus din punct de vedere religios îl va fi înzestrat cu trăsături cu totul aparte: ascetismul, dogmatismul, puterea de a îndura suferințe și sacrificii în numele unei credințe, oricare ar fi aceea, ca și îndreptarea către Transcendent, exprimată prin credință în veșnicia lumii de apoi sau într-un viitor realizabil în chiar această lume. Uneori, energia religioasă a sufletului rusesc cuprinde o aspirație înspre țeluri care n-au nimic religios în ele, dar sunt sociale prin excelență. Dar dată fiind formația lor dogmatico-religioasă, rușii nu vor încete niciodată să fie ortodocși: eretici, apocaliptici sau nihiliști.

            Pentru a releva sensul angoasei și a mesianismului cultural rusesc, este necesar să precizăm conținutul acelei manifestări originale pe care rușii au numit-o intelighenție. Deși în mod curent „intelighenție“ și „intelectualitate“ sunt socotite sinonime aproape perfecte, primul termen denumește o realitate socială și ideologică existentă numai în Rusia. „Intelighenția, scrie Berdiaev, ar trebui să fie mai degrabă comparată cu un ordin monastic, cu o sectă care-și are propria sa morală, extrem de intransigentă, o anumită concepție despre lume, la care nimeni nu mai poate renunța, obiceiuri și deprinderi, reguli cu totul aparte, mergând până la un anumit aspect fizic mulțumită căruia adepții săi se vor recunoaște între ei.“[4]

            Discuția este mai complexă și necesită o analiză mai aplicată. Trăsătura cea mai interesantă a liberalismului în Europa sud-estică constă în asimilarea preferențială a ideilor liberale din Occident, criteriile de selecție fiind întemeiate pe o percepție de non-interferență cu ordinea politică structurată la nivelul sistemului instituțional. Unele țări au reușit să asimileze în formule specifice ideile liberale, în vreme ce altele au rămas, atât la nivel ideatic, cât și la nivelul politicilor concrete, destul de departe de un model pe care l-am putea eticheta drept „liberal“. Reprezentativ pentru perspectiva inadaptării este cazul Rusiei, care ne oferă tabloul unui spectru de idei autohtone și idei de import, de tip liberal, care nu reușesc să se asambleze sistematic la nivelul unei doctrine politice de aceeași factură.

            La începutul veacului al XIX-lea, solitudinea și izolarea primilor ruși cultivați și însetați de libertate compuneau un tablou cu totul aparte într-o societate tradiționalistă. După anul 1825 – revoluția „decembriștilor“ – , Rusia trece printr-o perioadă de mari frământări. Intelectualitatea rusă este dominată de romantism și de idealismul german, precum și de apartenența la masonerie. Revoltată și dezrădăcinată, gândirea rusă se va bucura în cursul secolului al XIX-lea de un fel de libertate interioară care nu se va împiedica de trecut sau de tradiție.

            Două mari curente s-au dezvoltat în prima jumătate a veacului al XIX-lea în cultura rusă:  curentul slavofil și curentul occidentalist. Aceste două mari curente de idei s-au împletit în lupta continuă de-a lungul întregii culturi ruse.

            1.Ce înseamnă „slavofilism“ este ușor de ghicit: iubirea de slavism, iubirea de rasa slavă, pasiunea pentru geniul slav, în speță pentru geniul rus. Un punct care de la început îi apropie pe slavofili și occidentaliști este constatarea că Rusia reprezintă ceva cu totul deosebit de Europa. Dacă occidentaliștii văd această deosebire de Europa ca o înapoiere a ei, slavofilii, dimpotrivă, văd în această deosebire superioritatea Rusiei față de Europa. Direcția slavofilistă, în raport cu direcția occidentalistă, revoluționară, este o direcție tradiționalistă. În vreme ce occidentalismul socotește Rusia un fel de tabula rasa pe care trebuie clădit un edificiu, cu totul european, după legile culturii universale (occidentale), slavofilii consideră Rusia o lume cu totul aparte față de Europa, care cuprinde în sine toate posibilitățile unei dezvoltări de cultură epocală.

            Slavofilismul a fost întemeiat în prima jumătate a veacului al XIX-lea de către IVAN KIRIEVSKI (1806-1856). „Originea ideii slavofile, mai bine zis originea mesianismului, a ideii mesianice rusești, e de căutat în veacul al XVI-lea“[5] – este de părere N. Crainic. O legendă spune că un călugăr, Filotei din Pskov, a visat pentru viitor gloria celei de a treia Rome, care nu era alta decât Moscova, și a povestit visul în scrisoarea către țarul Ivan al IV-lea cel Groaznic (în jurul anului 1525). După ce a doua Romă, Byzanțul, a căzut sub turci la 1453, gloria lui a trecut și a născut în Rusia cea de-a treia Romă. Toată această doctrină a mesianismului rus, pus pe seama viitorului, este sădită în aceste idei legendare izvorâte din visul călugărului Filotei.

            Pentru Kirievski, Rusia este o lume aparte față de Occident. „În Occident, spune el, domină știința, în Rusia domină credința.“ În Occident domină critica, în Rusia domină tradiția. Din perspectiva atitudinii omului, este o diferență fundamentală între creștinismul occidental – catolic, protestant - și creștinismul oriental, reprezentat de Ortodoxia rusă. Catolicismul - și aceasta e marea carență pe care i-o găsește Kirievski – caută să înțeleagă cu rațiunea conținutul revelației, adevărul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, Ortodoxia caută să înțeleagă absolutul Adevărului revelat nu prin rațiune, ci prin directă pătrundere mistică.

            În cazul lui Kirievski, avem de-a face cu un filosof al culturii și al istoriei, concomitent. El își fundamentează ideile pe considerații asupra istoriei, în sensul cercetării diferențierii totale între cultura orientală și cea occidentală. El găsește că pricinile acestei diferențieri stau în originile vechi ale acestor două lumi, ale acestor două culturi. „Cultura occidentală, apune Kirievski, se bazează pe Roma autentică“. Această „Romă autentică“ era o instituție juridică dominată de ideea de a stăpâni pământul. Caracterul acesta juridic-materialist stă la baza culturii occidentale, având de la început această pecete de materialism care o va duce treptat la putrefacție (idee susținută, așa cum se știe, și de O. Spengler). Cultura rusă orientală are la bază Atena autentică. Rusia a moștenit de la Byzanț idealismul întreg, desfacerea de lumea pământească a vechii Atene, a idealismului filosofilor, iar această origine i-a dat caracterul idealist și forța în virtutea căreia se va putea dezvolta în viitor această cultură, până când va ajunge să stăpânească pământul,pentru că din moment ce cultura occidentală este o cultură coruptă, asemănându-se cu vechea cultură romană, care la un moment dat a căzut, tot așa de iremediabil, ea nu se poate regenera decât prin noua cultură primitivă. Or, această cultură primitivă n-o poate da Europei decât Rusia.

            Kirievski, care trăiește în epoca romantismului, în vremea când în Europa se proclamă geniul creator al popoarelor, vede izvorul acestei culturi rusești în forțele creatoare care se vor ridica în viitor din poporși care vor da naștere unei mari culturi care va putea cuceri Europași o va putea regenera cu forțele noi pe care le va aduce.

            Al doilea mare gânditor al slavofilismului este ALEXEI S. HOMIAKOV (1804-1860). Dacă Kirievski este filosoful culturii al slavofilismului, Homiakov este teologul acestei mișcări. Cugetarea lui evidențiază, comparativ cu catolicismul și protestantismul, superioritatea Ortodoxiei. Pentru el, ca și pentru Kirievski, religia este conținutul și fundamentul întregii ființe umane. Dintre toate valorile pe care le creează cultura umană, niciuna nu se poate compara cu valoarea religioasă. „Credința, spune el, este forța motrice a istoriei universale“. Această istorie universală, consideră Homiakov, este condusă de două principii contrare: principiul necesității materiale și cel al libertății spirituale.

            Homiakov dezvoltă o întreagă doctrină despre Biserica Ortodoxă. „aracteristica Bisericii este universalitatea și unitatea ei“, afirmă Homiakov. Însemnătatea Bisericii nu stă în numărul credincioșilor, ci în spiritul unitar care o domină. Acest spirit unitar, universal și absolut, este Duhul Sfânt, acel principiu care dă unitate Bisericii. Prin urmare, Biserica are un caracter nevăzut.

            Ideea sa generală este sobornost, viața în comuniune cu Biserica. Dacă un credincios se pierde, se pierde mereu izolat. Dacă, în schimb, trebuie să se salveze, se salvează în comuniune cu ceilalți, în Biserica în care „el nu se mai regăsește în slăbiciunea izolării sale, ci în forța unirii sale spirituale și intime cu frații săi și cu Mântuitorul său“.[6]

            În Biserică, omul „se regăsește în perfecțiunea sa sau mai degrabă aici regăsește ceea ce este perfect în el, inspirația divină care se pierde constant în necurăția grosolană a oricărei existențe individuale. Această curățire se face cu ajutorul puterii invincibile a iubirii reciproce a creștinilor întru Iisus Christos, pentru că această iubire este duhul lui Dumnezeu“.[7]

            Ceea ce decurge pentru doctrina slavofilă este că poporul care aparține adevăratei Biserici este chemat să creeze marea cultură care va trebui să regenereze Occidentul corupt și eretic.

            Ceea ce se constată ca o caracteristică generală este faptul că, pe câtă vreme socialiștii occidentali privesc Răsăritul  față de Occident sub raportul civilizației materialiste, slavofilii privesc acest raport în special din punct de vedere religios. Pentru doctrinarii slavofilismului, Occidentul va apărea mereu sub forma creștinismului alterat și deteriorat, adică a catolicismului și a protestantismului.

            2.Curentul occidentalist are două subdiviziuni: una a curentului liberal și cealaltă a curentului catolicizant. Gânditorii, scriitorii, agitatorii ruși care se înscriu în acest curent vor o integrare a Rusiei în cultura și în formele de viață occidentale. Occidentalismul, fie liberal, fie catolicizant, pornește de la o convingere inițială, și anume că Rusia, în imensitatea ei, este un fel de tabula rasa, pe care trebuie construită o cultură, o societate și un stat care să corespundă formelor sociale, politice, culturale și de civilizație occidentală.

            VISSARION G. BELINSKI (1811-1948) a fost omul primei jumătăți de veac XIX, aparținând generației slavofililor și occidentaliștilor, întruchipând prototipul intelighenției revoluționare. Din punct de vedere moral, avea trăsăturile tipice ale intelighenției: intoleranța și fanatismul.

            Principiul de căpătâi promovat de Belinski constă în afirmația că rușii sunt un popor ateu, deși, până și el, credea încă într-un Christos al sărmanilor și suferinzilor. Cele două „forme de relief“ esențiale ale fizionomiei mișcării narodnicilor sunt prezente și în cazul lui Belinski: pe de o parte, credința în superioritatea ființei umane, pe de alta, principiul colectivității și al organizării socialiste a societății.

            Primul care a manifestat preocupări legate de o gândire originală a fost PIOTR I. CEAADAEV (1794-1056). Pe câtă vreme scriitorii liberali promovau o formulă de civilizație a Rusiei pe cale revoluționară, curentul catolicizant vedea ridicarea Rusiei, salvarea ei, chemarea la un nivel de mare cultură și civilizație prin intrarea ei în formula de viață catolică.

            Cele opt Scrisori filosofice către o doamnă, redactate în limba franceză, alcătuiesc opera capitală a lui Ceaadaev. Publicarea Scrisorii întâi în Rusia, în 1836, a provocat un imens scandal. Învinuit de antipatriotism și declarat nebun, Ceaadaev a fost ținut sub paza polițienească și supraveghere medicală, cu domiciliu forțat, având interdicția, până la sfârșitul vieții, de a-și mai tipări scrierile.

            Ceaadaev a fost un occidentalist, convingerile sale făcându-se auzite asemeni strigătului izvorât dintr-un patriotism rănit. El va nega istoria țării sale, gestul său fiind un prototip al negației rusești. Occidentalismul său avea un fundament religios. El a manifestat simpatii vădite pentru catolicism, în care vedea o forță istorică activă, organizată, unitară, singura capabilă să asigure salvarea unei Rusii a cărei istorie îi părea lipsită de orice înțeles, precum și de orice legături, oscilând între Orient și Occident, fără a ține, în fapt, de vreunul dintre ele, o lipsă de stil care, după părerea sa, se va reflecta în clădirile epocii lui Petru cel Mare, pe deplin reprezentative din acest punct de vedere.

            Ceaadaev era de părere că destinul Rusiei va trebui să însemne o lecție și  în același timp un avertisment pentru celelalte popoare.

            ALEKSANDR I. HERZEN (1812-1870) a fost un occidentalist care i-a combătut pe slavofili în perioada saloanelor anilor 1840. A fost unul dintre acei ruși care visau cu pasiune Apusul, făcând parte dintre cei dintâi emigranți și luând contact cu Occidentul în atmosfera revoluționară a anului 1848. Imițial, a aderat la interpretările cele mai radicale ale filosofiei hegeliene, în special la ideea unității dintre gândire și acțiune, dar s-a distanțat de ea în ultimii ani de viață, refuzându-i poziția istoricistă și reevaluând, în raport cu occidentalismul originar, caracteristicile „spiritului rus“. Pe plan politic, Herzen a adoptat ideile socialismului lui Saint-Simon, Fourier și Proudhon, pe care a încercat să le răspândească și să le traducă într-o manieră proprie în Rusia, unde, în opinia sa, condițiile socio-economice ale unei lumi încă agrare ar fi permis realizarea unui alt tip de socialism. Deosebindu-se considerabil de alți reprezentanți ai stângii, Herzen profesa o filosofie a istoriei extrem de pesimistă. Nu credea nici în progres și nici în rațiune, ori în triumful final al Binelui Absolut. Această absență a optimismului etic și ontologic a constituit în cazul său o trăsătură originală și interesantă. Herzen a prețuit în cea mai mare măsură personalitatea umană, zdrobită și sfâșiată de mersul istoriei, punând bazele unui socialism individualist de tip rusesc, al cărui reprezentant la fel de tipic, în perioada anilor 1870, a fost Nikolai G. Mihailovski.

            Herzen a continuat să creadă – cel puțin în spirit – tot în Rusia. Oricât de îngrozitoare ar fi fost sub regimul autocratic al țarului Nicolae I iobăgia și ignoranța, numai acolo, în Rusia, și în mijlocul poporului rus, va sta speranța într-o viață nouă, mai bună și eliberată de tarele burgheze. Credința în poporul rus și în adevărul  mujikului  va rămâne singura sa nădejde de salvare și mântuire. El este unul dintre întemeietorii acelei manifestări atât de specifice Rusiei, care se va dovedi a fi narodnicismul,  mișcare social-politică cu caracter revoluționar din deceniul al VII-lea al veacului al XIX-lea, care vedea în țărănime și in intelectualitate singurele forțe sociale capabile să asigure dezvoltarea Rusiei.

            În ultimă instanță, slavofili sau occidentaliști, toți au fost de fapt doar niște frați învrăjbiți. Herzen spunea: „ Suntem cu toții asemenea zeului Ianus, cel cu două fețe, singura noastră dragoste fiind o aceeași Rusie, însă patima noastră are două înfățișări“. Pentru unii, Rusia era mai degrabă un fel de mamă, pentru ceilalți – un copil.

            În orice caz, oricare le-ar fi fost ideile, acești intelectuali ai veacului al XIX-lea, formând elita acelor vremuri, nu mai acceptau să trăiască într-un prezent care le devenise insuportabil, încercând să evadeze în viitor sau în trecut. Slavofilii nu făceau decât să evoce o Rusie străveche, ținând de un vis numai al lor, în vreme ce occidentaliștii visau la un Apus în egală măsură idealizat. La cei dintâi, nostalgia trecutului era la fel de utopică pe cât era, la ceilalți, idealul unei Europe cunoscute doar într-o mică măsură.       

Note bibliografice

            1.N. BERDIAEV, Originile și sensul comunismului rus, Cluj-Napoca, 1994, p.28.

            2.Ibidem, pp. 28-29.

            3.Ibidem, p. 29.

            4.Ibidem, p. 41.

            5.N. CRAINIC, Dostoievski și creștinismul rus, Cluj-Napoca, 1998, pp. 72-73.

            6.A. S. HOMIAKOV, L’Église latine et le protestantisme, Laussane, 1872, p. 116.

            7.Ibidem.

                                                                    Prof. Cătălin MOCANU

                                                         

           

               

---